04 ianuarie 2009
Salut CIREŞARII MEI DRAGI! Am citit pentru prima oara ‘Cireşarii’ în clasa a VI-a, dacă nu mă înşel, dar vă spun sincer că la sfârşitul ultimii cărţi am plâns… am plâns pentru că mi se părea nedrept că cireşarii nostri nu există… eroii noştri. Când am citit epilogul a fost ca o trezire cruntă la realitate… şi îmi doaream atât de mult să fie adevărat… expediţiile noastre, visurile noastre, copilăria noastră… o perioadă bună de timp am intrat într-o mica depresie… nu ştiam ce sa fac… vorbeam doar de cireşari, mă gândeam doar la ei… trebuia să fie adevarat! vroiam să fie adevarat! Poate pur şi simplu nu eram eu destul de matură să înţeleg că orice carte este imaginaţia autorului… Am incercat să citesc alte cărţi, dar nu am reuşit… gândul îmi zbura doar la cireşari. Neştiind ce sa fac, am inceput sa recitesc cărţile... şi am retrăit aventurile alături de ei, la fel ca prima dată... Eram înnebunită după ei… ca să nu mai spun că depresia mea s-a terminat o data cu reînceperea lecturii cărţilor… Erau visul meu… Vroiam sa fiu ca ei… Vroiam să fiu CIREŞAR!!
Acum… am 17 ani… sunt clasa a XI-a… În urmă cu o luna (poate două), căutând în bibliotecă ‘Război şi pace’, am dat peste cărţile ‘Cireşarii’… vechia colecţie a tatălui meu, nu cărţile mele din clasa a VI-a, pentru că acelea le-am împrumutat şi nu mi-au mai fost returnate… imaginaţi-vă câtă bucurie am trăit în momentul acela… Eu, o fată de 17 ani, destul de matură pentru vârsta ei… AM SĂRIT ÎN SUS DE BUCURIE!! am colindat toata casa… să spun tuturor că i-am regăsit pe CIREŞARII MEI! Bineînţeles că în două minute citisem deja câteva pagini bune din ‘Cavalerii florii de cireş’. Am retrăit poveştile, aventurile, emoţiile primei mele întâlniri cu eroii viselor mele… Am mers cu ei în Peştera Neagră, la Castelul fetei în alb, la Roata Norocului, apoi i-am însoţit în tabăra de la munte şi am fost cu ei chiar şi pe malul mării… iar când s-au sfârşit aventurile am simţit din nou dorinţa aceea nebunească din copilărie… Vroiam să fiu şi eu printre ei… Vroiam să îi cunosc, să fiu ca ei, să fie prietenii mei… pentru ca SUNT PRIETENII MEI… şi îi iubesc cu toată fiinţa… Iubesc copilăria şi îi mulţumesc lui Constantin Chiriţă că mi-a dăruit nişte prietenii adevăraţi! Prieteni care au fost, sunt şi vor rămâne mereu în sufletul meu… Ei m-au luat cu ei în călătoriile lor… am fost cu ei… şi SUNT SIGURĂ DE ASTA… fiecare dintre noi a fost cu ei şi i-a însoţit în toate peripetiile lor... !
Momentan sunt la a patra lectură a cărţilor, deoarece când am terminat pentru a treia oara ‘Drum bun, cireşari!’, deja mi se făcuse dor de începuturile lor din curtea şcolii şi simteam că trebuie să le recitesc. Gândindu-mă bine... cred că tocmai asta a vrut Constantin Chiriţă să ne dăruiască NOUĂ, CIREŞARIILOR!! Eram doar un copil când am citit pentru prima dată: “De aproape cincizeci de ani, orologiul cel mare din turnul şcolii supraveghea cu cadranele sale cele patru punctele cardinale…” Dar oare cine nu recunoaşte aceste cuvinte?… Cine nu tresare de fiecare dată când aude cuvântul magic ‘Cireşari’…? Sau ‘Lucia’, ‘Ursu’, ‘Tic’, ‘Ţombi’? Eu mă emoţionez chiar şi când aud ‘Victor’, ’Maria’, ’Dan’, ’Ionel’ sau ’Laura’... chiar dacă sunt nume destul de utilizate în ziua de azi... Dragii mei prieteni, cireşarii mei, m-au maturizat… Autorul a vrut să ne dăruiască nişte prieteni adevăraţi… Eu i-am simţit alături de mine toată viaţa… Ei m-au învăţat cum să gândesc, cum să văd viaţa… m-au învâţat tot! Povestea de dragoste dintre Lucia şi Ursu m-a învăţat chiar şi cum să iubesc!!
Am încercat şi eu, bineînţeles, să găsesc locurile unde s-au petrecut expediţiile din cărţi, să găsesc locatitatea cireşarilor… M-am gândit chiar că poate găsesc vreo bătrânică care să îl fi cunoscut pe autor… care să ştie ce l-a determinat pe Constantin Chiriţă să ne dăruiască cel mai frumos cadou pe care îl poate primi un copil, un adolescent… Am sesizat şi eu unele ‘greşeli’ în carte… sau aspecte care se bat cap în cap cu logica… dar, sincer, eu SUNT SIGURĂ că au fost premeditate!! Autorul ne dăruieşte un cadou… ne dăruieşte o pasiune (pentru că cireşarii pentru mine sunt o pasiune)… El se joacă cu noi… Scrie ‘mărturii’ care demonstrează că cireşarii au existat în lumea reală pentru a ne învăţa să fim copii naivi şi inocenţi… apoi... ne arată că trebuie să creştem… să ajungem la adolescenţă… la maturitate… apoi la bătrâneţe…
Am observat că nu am spus până acum nici un cuvânt despre EROII acestor cărţi, CIREŞARII, şi doaresc cât mai repede să repar aceasta ‘eroare’… Eu îi ADOR şi îi IUBESC SINCER PE TOŢI CEI 9 CIREŞARI (pentru că şi Laura şi Ţombi sunt cireşari!… chiar 10 dacă o adăugăm şi pe Ioana), dar povestea de iubire dintre Lucia şi Ursu m-a impresionat cel mai mult… şi, deşi sunt mai visătoare, de Lucia m-am ataşat cel mai mult… în ea mă regăsesc… Şi eu am avut ’suflet rece de savat’... nici eu nu am ştiut să iubesc, căutam să văd totul rece… să găsesc o explicaţie pentru tot… dar dragostea e singura care nu se poate privi cu sufletul îngheţat… şi Ursu… el e un EROU în adevăratul sens al cuvântului… (el a ‘transformat-o’ şi pe Lucia)… În ciuda înfăţişării sale exterioare, e timid şi sensibil… e în stare să îşi dea şi viaţa pentru prietenii lui… dar mai ales pentru fata pe care o iubeşte… Ştie cu adevărat ce este o PRIETEIE… este cinstit, onest şi modest (FOARTE MODEST!!!)… Are un comportament ireproşabil… Chiar Dan a spus: ‘doar un mişel se poate lua de Ursu’ (citat inexact)… Dacă îmi este permis să completez… doar un mişel ar putea să îi reproseze ceva lui Ursu... pentru ca este PERFECT!! În lumea imaginaţiei mele ei sunt modelele ideale pentru adolescenţi… Poate într-o zi voi gasi şi eu un băiat ca Ursu… voi putea să fiu şi eu Lucia… atunci sunt sigură că va fi dragoste adevărată! Revenind la iubiţii mei cireşari… cum am mai spus şi mai devreme, toţi îmi sunt dragi… toţi au ceva bun, ceva frumos, ceva de ‘copiat’… Victor e inteligent, gânditor, meditativ, un lider… Maria şi Laura sunt nişte visătoare incurabile, fascinate de poezii, poveşti, legende… Dan e poet, modest (şi îşi subestimează majoritatea calităţilor – fără a fi un ‘modest’ prefăcut)… Ionel e deştept... la încept a greşit, a fost prostuş, din dorinţa de a fi şef, dar şi-a dat seama de greşelile făcute şi s-a îndreptat (eu cred că e lucru mare să accepţi că nu ai dreptate şi să te căieşti)… Tic e un şmecher şi jumătate, un drăcuşor, dar unul INTELIGENT (un Victor în devenire, în opinia mea)… şi… Ţombi… e cel mai inteligent şi drăgălaş căţeluş care a putut exista în imaginaţia mea vreo dată…
În final… (m-am gândit de multe ori să închei, dar tot am simţit că mai am ceva de spus)… vă mulţumesc prietenilor că existaţi! Şi îi mulţumesc lui Constantin Chiriţă că a fost un GENIU!! Indiscutabil… doar un geniu putea crea aceste cărţi! Îndrăznesc să vă salut cu urarea învăţată de la prietenii mei: NOROC BUN CIREŞARI!!
PS: în momentul de faţa studiez ‘arta’ Codului Morse… şi intentionez să învăţ şi Alfabetul Chirilic :)
27 iulie 2010: Citatul meu preferat
